Florile îmi spun rămas bun
aplecându-și spre glie corolele.
Nu voi zări chipul ținutului străbun
nicicând poate, numărate-mi sunt orele.

Ei, și ce-i cu asta, iubită?
Am văzut destule... pământul
ca o mângâiere reînnoită
cum ocolea în tremur mormântul.

Deoarece viața-mi întreagă
am privit-o c-un surâs îngăduitor,
pot să vorbesc despre clipa ce-aleargă
împreună cu al lumii amurg trecător.

Dupa mine, un altul își va încerca norocul,
mâhnirea de-a atinge înaltele cote.
Părăsit voi fi, un altul va ispiti locul
intonând alte cântece și alte note.

Iubita-mi cu altul va merge la braț,
dar cântecu-mi ascultând cu fervoare
se va gândi la mine cu nesaț
ca la o irepetabilă floare.